Genealogia moralei

Friedrich Wilhelm Nietzsche s‑a născut la 15 octombrie 1844 la Rocken, în centrul Germaniei, într‑o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Absolvă Liceul Pforta (1864), îşi face studiile – pe în­tinderea a două semestre – la Universitatea din Bonn, apoi la Univer­sitatea din Leipzig, când ia cunoştinţă de cartea vieţii filosofului Art­hur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung/ Lumea ca voinţă şi reprezentare, apropiindu‑se totodată de universul marelui compozitor Richard Wagner, de care îl va lega o fantastică relaţie de prietenie, com­plicitate tumultuoasă, plină de contradicţii, înstrăinări aparente, fără ca Nietzsche să‑l fi trădat în esenţă vreodată. Sunt două faste accidente destinale care îl vor marca, fără îndoială, pe marele gânditor, asemuit de un Thomas Mann cu shakespeareanul prinţ al Danemarcei. În tim­pul studiilor universitare, Nietzsche se împrieteneşte cu Erwin Rohde, în viitor emerit profesor de filologie clasică. La numai 25 de ani este numit profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. Este coleg cu viitorul mare istoric Jacob Burckhardt. În 1879, starea sănătăţii i se agravează şi filosoful renunţă definitiv la cariera de profesor, care se anunţa strălucită, ducând, în continuare, un mod de viaţă extrem de sin­guratic, de nomad superior, călătorind în sudul Franţei, Nordul Italiei şi dedicându‑se exclusiv scrisului. Astfel, Veneţia, Nisa, Torino, Engadin, Sils‑Maria vor rămâne legate de numele creatorului lui Zarathustra. Toată viaţa va avea parte, din nefericire, de tulburări de vedere, mi­grene îngrozitoare, accese de vomă etc., perioadele de agravare a bolii alternând cu accese subite de exuberanţă, sănătate eruptivă, maladia sa culminând, în data de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, în vreme ce asista la sălbatica biciuire a unui cal – scenă de extracţie dostoievskiană – cu prima criză de nebunie.

Acest profet al decadenţei se stinge din viaţă pe 25 august 1900 la Weimar, lăsând moştenire o monumentală operă inegalabilă prin ra­dicalismul şi originalitatea sa, de un tragism monumental, un sistem fi­losofic de extracţie schopenhaueriană, care va marca gândirea şi istoria secolului XX. Filosofia sa sistemică, în ciuda caracterului său fragmen­tar, axată pe câţiva noduli tematici, ca de pildă, supraomul, amoralita­tea, reîntoarcerea aceluiaşi la sine însuşi, voinţa de putere, transvalu­area tuturor valorilor etc., va crea o mare şcoală imposibil de neglijat, influenţând gândirea şi opera unor personalităţi ca, bunăoară, Thomas Mann, Hermann Hesse, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, Martin Hei­degger, Robert Musil, D.H. Lawrence, Iris Murdoch, Nicolae Breban etc.

Opera: Die Geburt der Tragodie, 1871 (Naşterea tragediei); Un­zeitgemässe Betrachtungen, 1876 (Consideraţii inactuale); Menschli­ches Allzumenschliches, 1878 (Omenesc, prea omenesc); Morgenrote, 1882 (Aurora); Die frohliche Wissenschaft, 1882 (Ştiinţa veselă); Also sprach Zarathustra, 1885 (Aşa grăit‑a Zarathustra); Jenseits von Gut und Bose, 1886 (Dincolo de bine şi de rău); Zur Genealogie der Moral, 1887 (Genealogia moralei); Der Fall Wagner, 1888 (Cazul Wagner); Die Gotzen‑Dămmerung, 1888 (Amurgul idolilor); Der Antichrist, 1888 (Antichristul); Ecce Homo, 1888.

Voinţa de putere, publicată postum (1906), a fost nu rareori con­testată, date fiind falsificările, corecţiile abuzive operate în manuscrisele nietzscheene de sora gânditorului, Elisabeth Forster, abuzuri care au deservit imaginea şi receptarea sistemului filosofic nietzschean. Eloc­vent, în această ordine de idei, este următorul detaliu strict biografic: la înmormântarea lui Elisabeth Forster a participat Hitler. (1935)

„În faţa noastră se află un destin hamletian, destinul tragic al unei cunoaşteri ce-i depăşeşte puterile, care impune stimă şi îndurare. «Cred», spunea Nietzsche cândva, «că am ghicit câte ceva din sufletul omului su­perior – poate că oricine care îl ghiceşte pe acesta este sortit pieirii».”