Urme de dor pe suflet

să scriu filozofie.

Eu nu sunt Eminescu, 

cu atâta-mar de poezie.

Eu nu sunt Bacovia,

să scriu despre speranță.

Eu nu sunt nici Barbu,

cel ce scrie despre viață.

Eu nu sunt Arghezi, 

să fac din urât o artă.

Eu sunt doar eu,

un poet pierdut pe hartă.”

Versurile au fost întotdeauna structurile de care am fugit.

Fără să-mi dau seama, mi-am cufundat dorul, durerea, amarul în scris; m-am vindecat.

Mi-am tranformat frica în oportunități, iar durerea în artă. 

Până la urmă, ce e omul fără dor? 

Dorul e tipul de durere profundă, afonă, care nu atrage după sine alarme de disparare, care nu dispare niciodată. 

Doar învățăm să trăim cu astfel de dureri, căci nu se evaporă și nici nu-și iau zborul.

Dorul e o artă. Una abstractă. Mulți nici nu ‘or să-nțeleagă!