Zid

Degrabă se-adună furtună de lente petale, ce cade agale pe fiece stare de noi, amândoi.

Zidim zid de inimi și nu între ele!... Ca lumina să ne fie zi eternă, care-ar străluci fără să ardă întinderea de uscat, cu praf picat în unde grele, de stele ce s-au terminat, uscându-se din focul lor, sub lacrimi căzute din ochii de femeie, pe tălpi de bărbat ce-a plecat departe, dar a rămas în carte ca parte vie de gând transpus în rând.

Trăim într-o nebună goană de noi împreună, înveliți în brațe de eroi ce luptau cu pieptul scut și cu gândul mut la ispitele rele, ce-ar căuta să înghită și stele în ele.

Se caută lumini de inimi ce răsar din gânduri ce iubesc să-și poată transpune liniștea prin simplul fapt de a exista... care vor să-și fie aproape indiferent de ape, ori de adâncimea lor, ori de lacrimile curse pe covorul uscat de-același foc, deloc puțin... ce-ar fi răpus multe în calea lui... doar că nu-i chiar atât de aprins cât să fi învins chiar și inimile bune, adunate în munți și grămezi de oseminte sfinte, ce viața și-ar da mereu și mereu, pentru gândul cuminte.

E liniște bătaia de noi și nu știm ce vrem ori cât putem duce din ceea ce avem și din ceea ce vedem... totul ne trage pe căi din care să nu putem răzbate spre locul curat, în câmpul udat cu lacrimi de rouă, ce plouă din miezul de duh cumpătat, de blândă femeie la piept de galeș bărbat.

E liniște să poți să iei cât vrei și totuși să bei doar crâmpei de lumină senină, în timp ce-agale trece, în brațe unite, iubite.

Ne e bine să fim amândoi, în stări curate de noi, ce curg ca ploi de cuvinte și ca veșminte de gând împăcat, precum un galeș amurg de emoții, ce naște primăvară, dincolo de el.

Mi-ești prea bărbat să renunț să mă lupt să răzbat și să fac să te am... sunt prea femeie ca să nu plâng de dor când mâinile mele te vor ca pe un fecior de împărat cu părul bălai și inima plină de Rai.

Să-mi stai mai aproape, chiar de se vrea zid între ape!...

E timp să se-adape mâinile mele cu tine – spre viața ce vine...