101 POEMS. A Lyrical Anthology

This book is in Romanian. It is an anthology of 101 poems chosen from the author’s seven volumes of poetry.

O INFINITĂ POEMĂ A BĂRĂGANULUI (Vasile Poenaru)

„Tata punea-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăligă caldă din alt veac/ Aşa controla el universul/ Câteodată, înstrunând iubirea./ Ne hrăneam cu raze/ Şi cu lapte cosmic./ Clocoteam de gânduri/ Pe vetrele sonore/ De parcă eram oalele fierbând/ În care el pregătea/ Propriul lui suflet/ Pentru ospăţul timpului ce vine…”
Aşa îşi începe Vasile Poenaru unul dintre poemele antologiei sale publicate în 2015 la eLiteratura, Bucureşti, finalul acestuia fiind revelator pentru lirica robustă şi greu încărcată de semnificaţie a acestui cântăreţ neobosit al necuprinsului Bărăganului (ca spaţiu prin excelenţă arhaic şi existenţial): „Gravităm şi-acum/ În jurul mesei/ Pe orbite tot mai depărtate/ Şi măcar o rază/ Din soarele acela aburind/ Până la inima noastră/ Tot mai străbate.”
Antologia se numeşte 101 poezii, titlul poemului citat fiind Soarele şi tata. Reprezentativă pentru trei decenii de creaţie lirică (începută încă din 1969, când poetul a debutat editorial, şi până în 1999, un an apogeu în care îi apar de trei volume), lucrarea cuprinde titluri selectate din nu mai puţin de şapte volume: Naşterea mea în poezie (1969), Jungla marină (1971), Muntele (1975), Investigaţii (1984), Ninsori în Bărăgan (1999), Sonete (1999), respectiv, Cerbul lovit între coarne (1999). Rezultatul selecţiei este impresionant: avem în faţă o carte unitară în expresie şi idee a unui poet care, parcă impasibil la orientările tentant derutante ale post- şi transmodernismului deceniilor din urmă, ca ambiguitatea, discontinuitatea, nonortodoxismul, perversiunea, descompunerea, ironia sau demistificarea (ca să amintesc doar câteva din trăsăturile pe care i le atribuie Ihab Hassan literaturii postmoderne), refuză tendinţele demolatoare şi livreşti, construindu-şi discursul pe un fundament incontestabil al valorii. Căci dacă postmodernismul se orientează în contra tradiţiei, dar şi a realităţii (existenţiale, spirituale, umane la urma urmei), Vasile Poenaru nu doar că evocă această realitate, ci o transformă într-o certitudine, într-o componentă esenţială a fiinţării noastre, relevându-i astfel dimensiunea mitică şi sfinţind-o prin creaţia sa. […] Într-un text atât de scurt, practic e imposibil de relevat complexitatea ideatică şi expresivă a poemelor din antologia lui Vasile Poenaru. Deopotrivă de egal şi de exigent cu propria sa rostire (în toate volumele sale), pe cât de sobru şi de econom, pe atât de profund şi de inedit în semnificaţie, domnia sa ne oferă o lirică singulară, inconfundabilă, fără urme de artificiozitate şi textualism, o poezie mai degrabă a conceptelor, a lucidităţii existenţiale şi a marilor adevăruri, o poezie fidelă alcătuirii lăuntrice a creatorului ei, dar şi propriei sale raţiuni.

Ladislau Daradici
Citat din cartea Rezervor. Despre alcătuirea poemului : interpretări de poezie română contemporană, eLiteratura, 2016

Vasile Poenaru – „101 poeme”

Cernute de exigenţele vârstei sale de-acum din cele şapte volume de versuri proprii publicate de-a lungul a treizeci de ani de efervescenţă lirică (1969-1999), Vasile Poenaru îşi desenează cu precizie cercurile de vârstă ale trunchiului său poetic. Metaforic vorbind, un trunchi de gorun născut-crescut în Bărăgan şi trăgându-şi vigoarea atât din sevele pământului care l-a zămislit, cât şi din universul stelar, pipăit cu fiecare ramură, cu fiecare frunză a sa. Un trunchi de gorun devenit astfel o antenă cosmică, o punte de legătură între cer şi pământ, între teluric şi astral, între zborul de pasăre şi de gând, şi târâşul de şarpe şi de timp măsurat în ciclurile de vegetaţie.

O spune într-un fel poetul însuşi într-un autoportret – „Eu” – de la paisprezece ani (în paranteză fie spus, Vasile Poenaru a intrat de foarte timpuriu pe poarta de aur a Poeziei): „O frunză a tăiat cerul;/ o pală de vânt a murit;/ un pom a supt bogăţiile Universului;/ o apă a despicat pământul.// Acestea sunt din puterea marelui zeu/ numit Transformare./ Numai eu rămân acelaşi mereu/ şi merg pe o dreaptă cărare,/ cu fruntea brăzdată de-un curcubeu”. Altădată simte cum „Rechinii orelor mă purtau spre poezie/ prin mările vorbirii,/ tot timpul lovindu-mă de sunete/ ca de nişte stânci dureroase”. În timp ce, spune cu aceeaşi pură iluminare poetul, „Îmi susură sub tălpi izvoare/ ce curg din ochiul altui soare” şi „Beau vânt.../Adevărul sculptează în mine dovezi”.Simţind apoi cum în „laptele muncii/ (...) supt de prunci odată cu viaţa/ băut în taină seara de îndrăgostiţi/ sorbit de adulţi împreună cu paşii,/ mestecat de bătrâni în unghiul lor de istorie/ (...) bolborosesc toate lucrurile/ şi urlă toate ideile”. Idei împărtăşite „la masa conversaţiei”, unde „muşcăm cu urechile/ din semenii noştri”.

Versuri ca acestea şi multe altele din acest prim cerc de vârstă depăşesc într-adevăr aşteptăriler unui început de drum în care tinerii poeţi caută mai degrabă teme şi imagini domestice, duios evocatoare, din realitatea imediată, trăită sau mimată cu mijloacele la îndemână, după talentul şi înclinaţiile fiecăruia. Vasile Poenaru sare însă cu multă dezinvoltură peste această etapă, simţind în el puterea de a extrage din chiar primele sale creaţii lirice esenţa lucrurilor, înţelesurile adânci, filozofice ale existenţei umane şi universale, abstractizând, abstractizând şi iar abstractizând, uneori până la limita de sus a cunoaşterii.

Salutând într-un „Argument” volumul „Jungla marină” publicat de Vasile Poenaru în 1971, la doar şaisprezece ani, poetul Petre Ghelmez, care are meritul de a fi relevat încă de pe atunci maturitatea artistică a tânărului aspirant la glorie literară, remarca „gravitatea şi fiorul” din versurile acestuia „pe care numai atingerea aripei miraculoase a poeziei le poate da” – aprecieri pe care timpul avea să le confirme întru totul. Recitind astăzi poemele selectate de autor din sumarul acelui volum, pentru antologia de faţă, ne apar şi mai evidente traseele întrezărite anterior, în primele sale producţii lirice.

Într-o poezie din ce în ce mai cosmică, în sensul privirii lumii pământeşti ca un colţ privilegiat din Univers, cuvintele se ciocnesc acum între ele cu o violenţă aparte, degajând, ca-ntr-o fisiune nucleară, nebănuite energii creatoare. Chiar ele, cuvintele,„au forma boabelor de grâu deplin coapte:/ îndelung au supt înţelepciune/ de la pieptul mamei lor, tăcerea.// De aceea sunt grele/ şi ne sparg/ cum zborul sparge pasărea”. Imaginându-şi Bărăganul natal ca pe o mare de holde sau, aşa cum o mărturiseşte însuşi titlul acestui prim volum, ca pe o „junglă marină”, poetul, hrănit cu „laptele cosmic”, numit şi „laptele curat al depărtării”, simte „miros de pâine caldă/ în mustul zăpezii” şi aude, ca pe un semn de recunoaştere a colţului său de lume, „şoptirile duioase/ din grâul cu miresme de greieri azurii”. În acest univers, în care „Copaci în zbor sunt oamenii, imenşii,/ cuplaţi într-o sete cosmică şi grea”, morţii sunt la fel de vii ca şi viii, într-o comuniune veşnică, la fel ca-ntr-un basm de demult sau ca-ntr-o legendă cu Zamolxe, tutelarul („Mă înclin în faţa ta, Zamolxe,/ îţi sărut smerit tălpile albe./ Am străbătut până la tine/ timpul şi spaţiul (...)/ Am nechezat în cal de bucurie/ şi calu-n mine-a plâns de dor”.) În acest tărâm al universului său poetic, oamenii renasc mereu, ca şi seminţele aruncate în brazdă: „Când am încolţit din nou şi verde-mi trupul/ fluiera/ şal vântului/ am îngenuncheat, m-am închinat şi-am sărutat/ chipul/ bunicului mort”. Totul este spus cu atâta înţelegere şi candoare, încât cei duşi întru Domnul par a se încadra în ordinea firească a lumii: „Ară păsările câmpia de aer/ şi seamănă morţii./ Morţii încolţesc, morţii/ cresc vertiginos şi înfloresc,/ stele deasupra/ geografiei vieţii”. Şi totuşi, nimic macabru în acest fel de a vedea lucrurile, ci mai degrabă un refuz al ideii de dispariţie a ceea ce a fost odată viu şi, în acelaşi timp, un mod al tânărului poet de a-şi marca propriul teritoriu.

Ciclurile ulterioare („Muntele”, „Investigaţii”, „Sonete”, „Ninsori în Bărăgan”, „Cerbul lovit între coarne”) sunt tot atâtea trepte în evoluţia poetului care, până la un anumit moment, parcă ar vrea să exploreze în felul său propriu limitele absurdului, ale oniricului, ale cuvintelor care-şi caută disperate un rost şi un înţeles. Este aici un joc al inteligenţei pure, un anumit mod de a-l provoca pe cititor, invitat să descopere singur perlele sau diamantele risipite din loc în loc şi sclipind ca nişte fulgere orbitoare în nopţile fără lună. Aşa se întâmplă, de pildă, în primul ciclu de sonete, din „Muntele” (1975), în care anumite versuri migrează dintr-un poem în altul, unde găsim strofe ca acestea, greu de penetrat: „Pe mirişti necuprinse un dor de cer curat/ Ninsorilor de sânge mă frânge – vremii spadă,/ Şi-n noaptea ciocârliei – amiază cum mă zbat,/ Mă arde-n gândul ierbii cămaşa de zăpadă”. Şi totuşi, aşa cum spuneam, în acest întuneric ce pare uneori de nepătruns, versurile luminoase te strigă de peste tot: „Suntem aici! Căutaţi-ne!” Şi ochiul iubitorului de poezie le găseşte cu încântare: „Cu greu infern de iarbă mă arde poezia”, „Mătasa aşteptării îmi troieneşte drumul”, „Din fagurii câmpiei ies caii de lumină”, „Şi mă alungă timpul din fiecare casă”, „Din ugerul câmpiei beau ochii mei amiază”etc.

Sonetele de peste douăzeci de ani (1999) sunt însă de-o puritate şi-o frumuseţe shakespeareiană: „Bucătăria ta s-a aurit/ Când gândul meu s-a aşezat pe masă/ Ca o găină rumeră şi grasă/ Pe care cu nesaţ o ai gătit./ Paharu-n mâini aproape-a glăsuit/ Cu-o bucurie repede şi deasă/ Un sine de cristal cercând să iasă/ Din cântul ca un ou împodobit.// Un cer ascuns în zid păzeşte cina;/ Din bezna vorbei soarbe limpezi sori/ Să-mpresure banalul şi să zboare./ Şi n-ai să uiţi: o clipă eşti vecina/ Lui Dumnezeu, ascuns adeseori/ între broboane sfinte, de sudoare”.

În sfârşit, cu „Ninsori în Bărăgan” şi „Cerbul lovit între coarne”, Vasile Poenaru se întoarce, cu deplina sa maturitate biologică şi creatoare, la reperele simple ale existenţei, la amintirile de neşters ale copilăriei, la „Bărăganul (său) primordial/ (...) Ţărm nesfârşit, circular,/ Pe care îl lovesc neîncetat/ Invizibile, veşnice valuri”, la cerul văzut „Printre picioarele cailor/ Îndemnaţi la păscut”, la cumpăna fântânii care „Se înfige cu un gest solemn/ În soare”, la bunicul care „Mirosea a pământ şi a război mondial”, la pepenele verde căruia îi „numeri seminţele/ negre ascunse în/ zâmbetele roşii/ ale feliilor”, la „Bobul de fasole (care) scoate-ncet/ Un semn de întrebare către lume”, la „Crivăţul (care) sparge bucăţi mari de timp/ Ca un ocnaş scurmând în muntele de sare”, la „Tată(l) drag/ Tras pe roata istoriei” care „pune-n taină/ Soarele pe masă,/ Mămăliga caldă din alt veac”, la „mama, cu vorbele ei moi, înmiresmate” care„te trimite să apleci/ cumpăna fântânii şi să scoţi/ Apa – timp strecurat în pământ”, la Carul Mare, „plin de fân stelar” şi aflat „La o şoaptă depărtare”, aşa încât „boii noştri singuri s-au înjugat la el”, la „Gândurile tale (ce) cad peste brazde/ Însămânţându-le cu veşnicia”.

Vasile Poenaru este un poet cu un univers şi un timbru aparte vibrat de aerul tare al unui spaţiu fără hotar, o voce autentică şi distinctă în lirica românească dintre cele două milenii.

Ştefan Dimitriu